Stiti cu totii, cum zilele trec pe langa noi. Cum stresul ne apasa ca un plumb greu, am spune ca inima nu ne ajuta deloc, ne raneste... oare, cat timp ne luam pentru noi, cate ore pe zi, ne asezam pe o radacina de copac in mijlocul pustiului, si spunem " De ce mi se intampla mie acestea, ce-am facut sa duc acest cosmar mai departe...", si intradevar pentru cei mai emotivi si-ar dorii sa moara in astfel de momente. Stiti ce se spune, cu cat ai mai multe cunostiinte, prieteni, amici, cu atat te simti mai singur. Inclin sa confirm de multe ori ca acesta e adevarul. Dorinta excesiva de socializare, ne face sa uitam cine suntem, ne face sa ne pierdem in propriile ganduri sau chiar, sa fim orbi in fata realitatii. De multe ori aud, cum oamenii se dezamagesc unii pe altii si nu vad rostul celor intamplate, nu inteleg de ce! Orgoliul nostru al fiecaruia, depaseste orice limite asta este clar. Privim intotdeauna dincolo de linia orizontului, dar niciodata nu sesizam, ca acolo, langa noi, intotdeauna este cineva, care se roaga-n gand, la noi, la ceva mai bun, la o viata pe care noi am numi-o normala!
Hilar faptul, ca rugaciunea ni se pare o chestie pur religioasa si inutila. Daca asa e, de ce ii rugam pe parinti sa ne dea bani, de ce ii rugam pe prieteni sa fie acolo cand avem nevoie de ei... Am stat si eu cateva ore pe zi in ultima vreme, si am vazut, ca desi eu vreau ceva, uit sa rog frumos, sunt orb cand e oferit, si plang cand vad ca "oferta" nu mai e valabila. Imi cer scuze de limbaj, din pacate mintea mea nu mai e limpede ca lacul, dar nu mai e nici involburata ca o cascada.
Sper totusi ca va venii si ziua in care sa incetez sa ma autocompatimesc, si sa rog pe cei din jur sa fie asa cum sunt ei, stiu sigur ca realitatea e asa cum e, si eu sunt singurul care se poate schimba mai mult, pentru a o face mai placuta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu